dare or not? only forever...

Am vazut zilele trecute un film (Jeux d enfants) care cel puțin pe mine nu m-a impresionat. Ideea este că toți prietenii îl laudă, că wow ce super e, că e altfel, așa și pe dincolo etc. Adevărul e că nu am nimic contra lui, nu vreau să fiu o înverșunată doar așa din ideea de a scrie ceva. Pur și simplu nu mi-a plăcut. Actori ok - pe Marion Cotillard am vazut-o superbă în La vie en rose - iar protagonistul perfect de drăguț pentru un film romantic. Nu sunt absurdă, happy-end-urile nu mă atrag neapărat, prefer un sfârșit bun, plin de substanță. Ideea e că, fiind o romantică foarte convinsă, romantismul din film nu m-a convins deloc. Doi tineri, prieteni din copilărie, încep un joc prostesc, un fel de provocare, mai mult decât adevăr, care îi va ține toată scurta lor viață. Și astfel trec anii, cei doi fac nebunii de invidiat de cei plictisiți de viața lor comună, dar ajungă să petreacă câteva ore împreună odată la câțiva ani, doar din cauza pariului. Lumea se învârte rapid în jurul lor, cei doi se căsătoresc, dar nu unul cu altul, cum fiecare visător s-ar aștepta, ci se îndepărtează penibil de cuplul pe care l-ar fi putut forma. Poate că cei doi fug iremediabil de acea necăjitoare singurătate în doi, de sinuosul drum al monotoniei conjugale. În fine, merită totuși să trăiești nefericit dorindu-ți fericirea pe care o ai la doi pași și pe care liniștit o poți prinde de mână de peste drum? Sau tocmai acesta e paradoxul, de a fi fericit prin absența a ceea ce îți dorești atât de mult, știind că poți avea, dar totuși te provoci de a rezista în fața ispitei. Cei doi sfârșesc prin a se sinucide într-un mod pe cât de emoționant touși - prinși îmbățișați într-o structură de beton, practic zidiți - pe atât de terifiant. Din același joc stupid, aceleași provocări. Poate că sunt eu de vină că nu mi-a plăcut filmul. Poate că nu am curajul de a trăi asemenea provocări. Știu doar că odată ce iubirea m-a prins de guler, subtil sau brutal, nu îi mai dau drumul, pentru că tocmai iubirea pe care o pot ține zilnic de mână mă face să mă simt copil. Nu vreun joc, nu vreun vis...